a_păsare

Vreau să plec spre deşert

spre nisipuri

vreau să aud cum noaptea cade încet în trupul meu

lângă dune

iar dacă tu ai să mă presimţi şi-ai să mă cauţi

am să mă ţin departe

vreau să stau în soare zile întregi

să o iau razna

vreau să-mi simt pielea crăpându-se

carnea arsa înăsprindu-se

vreau să urlu cu ochii larg deschişi într-o furtună de nisip

vreau să nu mai aud nimic

să nu mai ştiu nimic

numai nisip

iar dacă tu ai să mă vezi şi ai să te apropii

am să mă ţin departe

e timpul cel mai bun pentru singuratate.

deja-vu

Usa se tranteste.Golul din spatele ei incepe sa vibreze, tot aerul tremura odata cu podelele.... de fapt e mai mult o zvacnire necontrolata, o nesiguranta a locului din care cineva tocmai a plecat."Opreste-te" ii zic eu mai mult pentru mine sau poate pentru cineva ratacit inauntrul meu. "Opreste-ma" zice el, de undeva de dincolo de usa. Ma roaga sa il opresc. Sau cel putin asa imi place sa cred. Mai tarziu totul devine repulsiv, tacerea cade greoaie peste lucruri ca o lumina galbui-amaruie.Ma adun incet, apatic, ma strang in brate ca pe-un copil si fara sa imi dau sema de ce nu mi-e frig caut sa ies cu mine in lume dezgolit pana la alb purtand doar carnea-mi greoaie. Pentru cateva momente ma tem ca pe el l-as putea intalni cu usurinta si acolo, dincolo, in lumea de afara. Apartamentul imi pare deodata un pantec matern in care m-am infasurat pana acum comfortabil, dar in care brusc nu mai am loc. Hotarasc sa ies cumva, sa fiu nascut, avortat, scos prin cezariana unor circumstante neasteptate, sa ies de acolo.... Fara sa tip...Afara nu mai este afara. Nu mai imi este teama de ce ma asteapta acolo... de el. sau de ceilalti. Dar ma va cauta cu siguranta si poate chiar o sa ma bantuie atunci cand ma voi astepta mai putin. Pana la urma, si el e doar o alta versiune a mea, o parte din mine. El este trecutul. Trecutul meu. Uneori, eu, sunt el. Ca si tine de altfel.