Se spune că toate evenimentele importante pe care le trăieşti in timp rămân mereu cu tine. Devin parte din tine. Parte din cine eşti din tot ce eşti. Pe naiba.
Eu unul nu prea ţin minte chestii. Nu reţin nume, nu reţin date, nu situaţii. Nada. Bine, bine, nici nu îmi propun mereu sa ţin minte toate lucrurile. Dar, de cele mai multe ori, chiar daca as vrea sa reţin ceva, mi se întâmpla ca după o vreme să nu mai ştiu nici ce, nici de ce etc. Ce spuneam?
A, da, spuneam ca într-o încercare simplă de a nu uita ceea ce mi se întâmplă, am ajuns mai nou sa fac poze. Da, poze. "Spune cheeese! Spune: whisky!". Smile bhai! . Tocmai iţi fur sufletul. Cu digicamera. Nu te gândi ca as fi vreun fotograf. Nope, not me. Eu sunt unul dintre aceia care realizează mai mult genul de fotografie mişcată, cu lumină proastă, cu încadrare proastă, dar care pentru unele persoane, cele de faţă included, au o mare relevanţă. Cred ca toţi au pe undeva astfel de poze. Nereuşite dar importante. Fiindcă surprind ceva ce doar ei reuşesc să decodeze, dincolo de erori, de încadrare, de-cine-stie-ce-problema-tehnica-etc atunci când o privesc. Aşadar am o oarecare soluţie. Dar....Nu e viabilă. Here’s why...
Ce putem face atunci când eu uit, tu uiţi, el/ea uita codul?. Ce poţi face atunci când uiţi de ce păstrezi undeva o poza nereuşită sau banala sau... Si am problema aceasta în cazul multor fotografii din portofoliul propriu. Asta ca să nu mai spun şi de problema generală a celor mai multe poze care nu spun niciodată prea multe despre ceea ce se întâmplă cu omul care apăsa declanşatorul aparatului. Omul care face fotografia.
Ce imagine se vede acolo, în spatele camerei? Ce relevanta are imaginea acea în faţa altora? De ce? Pozele nu spun niciodată despre sine dacă nu cumva sunt tocmai acel gen de snapshots care în filme sunt prezentate ca traversând globul ocular al unui erou înainte să moară. Deşi eroul nu moare. Iar regizorilor le e in general teama sa-şi ucidă eroii. Teamă de dramă. Dar asta e o alta discuţie. Aici vorbeam de alternative. De poze făcute prin text. Fiindcă cele luate cu aparatul nu-s suficiente. Snapshotul poate fi supus post-procesării de imagine, procedeu la fel de important ca si captura in sine. Dar aici e domeniul literei şi al literaturii nu al editoarelor photo. Aşadar text in log de imagine, blog în loc de jurnal, litere şi pseudo-literatura în loc de pixeli. Război in loc de somn. Şi puţin din specia umana. Toate acestea fiindcă textul, cuvintele, surprind altfel un moment, un nume, o data. Au o altă ordine internă. Un câine cu picioarele intr-o balta devine mai mult decât un câine care sta cu picioarele intr-o balta. Devine o situaţie. Devine asta.
Intre 5 si 6 decembrie, înainte de Sf. Nicolae, mi-am făcut cadou un blog, un pahar de vin acru si un prim post. Am devenit unul dintre bloggeri. As putea spune ca acum sunt rânjetul animalic de pe faţa lui Claude. Am un nou playground, un nou câmp de lupta si o noua destinaţie pentru turismul mental. Bloguerratura. Locul acesta. My very own wasteland. Sau aşa ceva. Anyways: Welcome! E ceva mâncare în frigider, cred ca am şi altceva decât vin, ia-ţi un pahar. Say: Whisky!.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu